Publicat

8

octombrie

2017

19:38

2284

vizualizări

Cristian Mungiu: România arată destul de deprimant. Trăim într-o societate în care sistemul de pile, relaţii, cunoştinţe continuă să persiste

Unii i-ar spune încăpăţânare, el zice că nu pleacă pentru că aici mai sunt încă lucruri de făcut.

Cristian Mungiu: România arată destul de deprimant. Trăim într-o societate în care sistemul de pile, relaţii, cunoştinţe continuă să persiste

Unii i-ar spune încăpăţânare, el zice că nu pleacă pentru că aici mai sunt încă lucruri de făcut.

La 10 ani de la câştigarea Palme d`Or-ului de la Cannes, Cristian Mungiu face încă filme în România şi aduce filme în România. A opta ediţie a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, e pe cale să înceapă. Între 13 şi 22 octombrie, la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Muzeul Ţăranului Român şi Cinemateca Eforie rulează cele mai importante filme ale anului. Pe 21 octombrie, la Cinema Pro are loc Managing Talents, pentru a sprijini actorii debutanţi sau consacraţi, indiferent de vârstă, în dezvoltarea lor profesională. 

Un demers al regizorului Cristian Mungiu, într-o Românie pe care arată deprimant dincolo de ochiul camerei de filmat. 

„În aceşti 10 ani am primit o grămadă de întrebări şi oferte de a mă duce să fac filme în altă parte. Poate într-o bună zi o să mă duc”, spune el într-un interviu pentru Gândul. Deocamdată, observă lucrurile prin perspectiva realităţii de aici şi încearcă să rezolve frustrările şi dezmăgirile care au urmat naivităţii entuziaste a anilor `90 stând aici. 

„În 1989,  în naivitatea noastră ne închipuiam că România va fi o lume în care vor predomina principiile şi valoarea, şi meritele. Or, noi nu trăim astăzi într-o societate meritocrată, trăim într-o societate în care sistemul de pile, relaţii, cunoştinţe de dinainte de `89 a rămas şi continuă să persiste”, spune Cristian Mungiu. Este foarte tranşant, susţinând încă că „dăm foarte uşor vina pe comunism”, când de fapt ne lipseşte edcucaţia pentru a depăşi această mentalitate.  

Interviul integral cu regizorul Cristian Mungiu

Gândul: 10 ani de la un mare premiu câştigat. Atunci când făceam deschidere de ziar cu premiul pe care l-aţi câştigat am zis: cât o să dureze până omul ăsta o să plece? Au trecut 10 ani, faceţi filme în România, faceţi un festival, aduceţi filmele în România. De unde atâta încăpăţânare? 

Cristian Mungiu: E foarte simplu. Depinde ce fel de cinema vrei să faci, de ce faci cinema. Eu fac cinema ca să povestesc de lucrurile care mă preocupă, despre lucrurile pe care le observ în jurul meu. Deocamdată, locuiesc aici, observ viaţa din jurul meu prin perspectiva realităţii de aici. Mă interesează să fac filme pentru cei care trăiesc şi suferă, şi se bucură alături de mine în acest loc deocamdată. Sigur că în aceşti 10 ani am primit o grămadă de întrebări şi oferte de a mă duce să fac filme în altă parte. Poate într-o bună zi o să mă duc. Deocamdată, noi suntem într-o societate, care are o grămadă de probleme, care a evoluat cât a putut şi ea în aceşti 27 de ani, dar în care mai avem foarte multe lucruri de rezolvat şi cred că o parte din rezolvarea acestor lucruri vine din acest proces de a le pune în discuţie şi asta încerc să fac cu filmele mele. Mi se pare că ăsta e rostul lor principal, să vorbesc despre raportul dintre individ şi societatea în care trăieşte el astăzi. Sper că nu vorbesc doar despre România, ci mai mult decât atât, dar exemplific întotdeauna prin România, exemplific întotdeauna prin ceea ce consider eu a fi cele mai acute probleme ale momentului, pe care le simte cineva din ţara asta şi, mai ales, cineva la vârsta mea.

Cum arată România dumneavoastră, dincolo de ochiul camerei de filmat?

Ştiţi cum e, pe cei care îţi sunt apropiaţi preferi să-i cerţi în intimitate, şi nu în public. Nu arată grozav. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le rezolvăm. Arată destul de deprimant, sincer, din loc în loc, în sensul în care noi, istoric, am avut un mare progres în anii ăştia, dar nu trăim din punct de vedere istoric. Avem o viaţă la care ne raportăm din punct de vedere personal, şi 27 de ani în viaţa cuiva este enorm de mult, şi nu suntem acolo unde speram, în naivitatea noastră, să fim în 1989. Din cauză că eram foarte tineri ne închipuiam o lume plină de dreptate şi de împliniri şi de adevăr. Or, trăim într-o societate destul de contorsionată, în care conflictele publice pe care le vedem în fiecare zi sunt destul de meschine. Şi nu ne aşteptam să fim aici.

Cum vedeaţi în 1989,1990, România de astăzi? Cum v-o închipuiaţi?

Nu-ţi închipui niciodată viitorul în mod foarte precis, dar ne-o închipuiam nu doar că va fi mult mai prosperă, în naivitatea noastră ne închipuiam că va fi o lume în care vor predomina principiile şi valoarea şi meritele. Or, noi nu trăim astăzi într-o societate meritocrată, trăim într-o societate în care sistemul de pile, relaţii, cunoştinţe de dinainte de `89 a rămas şi continuă să persiste. Trăim într-o societate în care am plecat de la entuziasmul de a-i vota pe cei care ne reprezintă şi am ajuns la dezămăgirea de astăzi când înţelegem că cei pe care îi votezi sunt mai preocupaţi de interesul personal. Atunci se acumulează frustrări, se acumulează dezamăgiri şi fiecare le rezolvă cum poate. Eu le rezolv stând încă aici şi încercând să rezolv ceva. Alţii le-au rezolvat deja plecând. Dar nici aia nu e o soluţie simplă. Dacă vorbeşti cu cei care au plecat, şi ei sunt întotdeauna îndoiţi şi nu ştiu dacă n-ar fi fost mai bine să rămână. Dar trebuie să facem cu toţii ceva, pentru că în ritmul în care se pleacă din ţara asta, dacă vorbim de 20 de ani de aici înainte, ea va fi complet depopulată şi se va putea circula în Bucureşti.

Ce ne lipseşte totuşi să ne desprindem de această mentalitate care vine după 50 de ani de comunism?

Educaţia ne lipseşte. Cred că dăm foarte uşor vina pe comunism. Cred că o parte din tarele noastre de astăzi sunt mai profunde istoric decât comunismul. Dacă stăm să ne gândim la ultimii 250 de ani, o să găsim mai multe explicaţii pentru felul nostru de a fi decât comunismul. Comunismul nu a făcut decât să accentueze unele diferenţe de clasă, nu a făcut decât să accentueze un anume gen de educaţie ideologică, dar, de fapt, lipsa noastră de educaţie profundă vine dinainte. Iar chestia asta nu se poate rezolva nici rapid, nici radical fundamental prin nişte legi. Nu se poate rezolva decât prin răbdare şi printr-o educaţie susţinută şi printr-un simţ civic susţinut. Aceste teritorii se acaparează încetul cu încetul. Această luptă de a impune ceea ce e just, drept şi meritocratic în societate nu se poate face decât cu un efort zilnic. Desigur, oboseşti după o vreme să faci efortul ăsta şi din cauza asta avem nevoie să investim într-o generaţie tânără cu ideea că ei vor putea să ducă mai departe acest război, pentru că lucrul ăsta te toceşte. Sunt oameni care au început cu mult entuziasm în anii `90 şi poţi să schimbi cât poţi să schimbi într-o perioadă, dar la un moment dat trebuie să te lupţi cu o societate care are o inerţie atât de mare încât te consumi şi ai nevoie să pasezi ştafeta. Sper că ştafeta va fi preluată de următoarea generaţie de oameni mai tineri.

Sunt entuziaşti, v-au dat dovadă în ultimii ani de entuziasm, de dorinţa de a se implica?

Nu ştiu dacă e aşa simplu să generalizăm. Nu ştiu dacă sunt entuziaşti. Eu cred că altă şansă decât să sperăm că ei vor schimba ceva nu avem. În mod statistic, cei care au avut energia să schimbe cât au putut au acum o vârstă de la care nu mai putem să aşteptăm pentru următorii 25 de ani mare lucru de la ei. Nu ştiu dacă tinerii sunt atât de entuziaşti pe cât ne-am dori noi, dar nici nu aş vrea să mă raportez la chestia asta de generaţii atât de tranşant de tipul „noi eram într-un fel şi cei tineri sunt altfel”. O parte dintre ei sunt entuziaşti. Ce e important e să reuşim noi care suntem încă decizionali şi suntem la vârsta la care ocupăm poziţii decizionale să ne asigurăm că nu le pasăm lor ştafeta şi răspunderea asta fără să-i fi ajutat cât putem. Pentru că putem încă să ajutăm, putem încă să promovăm aceşti tineri în situaţia să decidă ei înşişi şi abia după ce vom fi făcut asta putem să le cerem lor să preia ştafeta şi să ducă munca asta mai departe.

Cum vedeţi România peste 5 ani?

Habar n-am, mi-e greu să o văd şi la anul. Eu o iau aşa, zi după zi, step by step, şi sper să nu ne afundăm mai tare în această lipsă completă de valori şi în această relativizare a tot ceea ce înseamnă valori etice şi sociale. Mi se pare că discursul public în momentul de faţă este cât se poate de complicat şi cât se poate de nefericit. Sunt o grămadă de lucruri care sunt răstălmăcite, în mod evident, în faţa noastră. E o tendinţă foarte revanşardă în societate şi bate un vânt de restauraţie foarte ciudat. Sper că într-un an, doi, trei de aici încolo lucrurile să se schimbe. Chiar dăcă eu nu sunt optimist fără nişte motive foarte precise, or, motivele de a fi optimist nu le văd la orizont , sper să se schimbe ceva.  

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info